Artista italiană de Pop art Giosetta Fioroni a trebuit să aștepte foarte mult timp pentru recunoașterea internațională, însă acum, într-un final, la vârsta de optzeci de ani, aceasta a obținut-o.
În deceniul actual, artista a avut primele expoziții solo în Londra și New York (în cadrul Partners & Mucciaccia și Drawing Center). O expoziție majoră a lucrărilor sale din anii 1960 tocmai s-a încheiat la Muzeul de Artă Modernă din Moscova. Fioroni a fost invitată chiar și de către imensa casă de modă Valentino să colaboreze cu aceasta la colecția de toamnă 2014.
Prețurile pentru lucrările sale de artă au crescut și ele. Nu cu foarte mult timp în urmă, proprietarii nu vindeau deoarece nu exista piață. În 2014, cel mai mare preț al uneia dintre lucrările ei obținut la licitație a fost de 10.000 de lire sterline. În aprilie 2017, după vânzarea tabloului ei Interno familiare în cadrul Christie’s din Milano, cifra a ajuns la 74.000 de lire sterline.
Cine este totuși Giosetta Fioroni? De ce este ea importantă? Și de ce, după o asemenea desconsiderare lungă în secolul 20, ea este acum o proprietate importantă în secolul 21?

Născută în Roma, în anul 1932, din părinți artiști (tatăl sculptor, mama pictor), Fioroni a devenit faimoasă în anii 60, ca membru al „Școlii Piazza del Popolo”, pe scurt, răspunsul Italiei la Pop art. A fost singura femeie dintr-un grup care i-a inclus și pe Mario Schifano, Tano Festa, Mimmo Rotella și Franco Angeli (școala și-a primit numele de la piazza din Roma în cafenelele căreia se adunau membrii săi).
În afară de utilizarea de către Schifano a logo-ului Coca Cola în anumite opere, artiști Pop ai Italiei au folosit ca temă a operei lor mai puțin bunurile zilnice pentru consumatori, așa cum au făcut-o colegii lor americani, și mai mult referințele culturale italiene.
Festa, de exemplu, și-a găsit inspirația infinită în scena lui Michelangelo Crearea lui Adam de pe tavanul Capelei Sixtine. Între timp, în opera Detail from the Birth of Venus din 1965, Fioroni s-a amuzat cu o captură a chipului zeiței eponime, o abordare schizofrenică a operei de artă a lui Botticelli.

Această operă face parte din colecția stelară de artă modernă și contemporană italiană a Intesa Sanpaolo și apare și în 101/900, o nouă publicație care cataloghează 101 dintre cele mai bune opere din secolul 20 ale băncii.
Pentru Festa și Fioroni,  ca italieni, iconografia Renașterii era familiară, la fel cum conservele de supă Campbell erau pentru americani (inspirația lui Andy Warhol pentru probabil cea mai faimoasă lucrare Pop dintre toate).
O altă diferență cheie era că în SUA, artiștii Pop au adoptat tehnici mecanice precum imprimarea ecranului, italienii în mare parte au rămas la lucrul de mână. În cazul lui Fioroni, ea i-a plăcut să lucreze monocrom și este recunoscută pentru folosirea de vopsea email argintie.
Acest lucru a oferit artei sale o senzație fantomatică sau, după cum a spus chiar ea, un „ritm feeric”, subiecții ei fiind făcuți să semene cu o „amintire ce revine de departe”, deși una care arăta ca și cum ar dispărea din nou în orice moment. Pasiunea ei pentru adăugarea de semne modeste cu creionul în opera sa doar a accentuat senzația de nepermanență.
În ceea ce privește nepermanența, Fioroni, deși a continuat să lucreze, s-a pierdut din vedere în anii 1970. În acel moment, arta din Italia devenise sinonimă cu mișcarea Arte Povera mai degrabă decât cu cea Pop și trecuse mai departe.

Cât despre întoarcerea ei la a ieși în evidență din acest deceniu, Fioroni a experimentat un nivel de primire internațională care nu a fost obținut nici în zilele ei bune din anii șaizeci, lucru ce se poate datora, în parte, faptului că majoritatea artei italiene de după război a crescut ca preț în prezent. Respectată critic mult timp, această operă a stârnit și interesul colecționarilor cu întârziere.

În cazul specific al artei Pop, există o apreciere în creștere care a reprezentat o mișcare cu acoperire internațională (mai degrabă decât aproape exclusiv americană, așa cum s-a pretins anterior), cu Italia ca unul dintre cele mai vibrante huburi ale sale. În 2016, Mimmo Rotella a devenit primul artist Pop italian al căror opere au depășit limita de un milion de lire sterline (precum și pe cea de un milion de euro) la licitație.

Putem presupune că, în calitate de voce feminină unică din cadrul Școlii Piazza del Popolo, Fioroni își va vedea acțiunile crescând mult mai mult în anii viitori.

Ea a vorbit despre argintiu ca o „non-culoare” și utilizarea ei repetată face pânzele de Pop art ale lui Fioroni să pară, o jumătate de secol mai târziu, discutabil cele mai contemporane dintotdeauna. Cumpătarea lor grozavă, cromatică complimentează galeriile de artă cu pereți albi și casele moderne minimaliste din secolul 21.
 

Și apoi mai este vorba și de subiecții ei. Cel mai adesea, subiecții erau actrițe sau modele feminine, a căror imagine Fioroni a adaptat-o din modă și din reviste. Astăzi, acestea reușesc să inspire nostalgie în legătură cu o epocă glorioasă pierdută a modei și a filmului, anii șaizeci, atunci când vedetele păstrau o frumusețe enigmatică atrăgătoare în spatele genelor lungi și fardurilor de ochi dramatice.
Cu toate acestea, concentrându-se pe chipurile subiecților săi și surprinzând mai puțin din felul lor de a se îmbrăca sau din fundal, Fioroni s-a asigurat și că acestea debordează de ceea ce am putea numi o frumusețe diafană și nesfârșită. Este greu să ne imaginăm că acestea nu vor mai fi vreodată la modă